CENTRUL NATIONAL DE INFORMARE SI PROMOVARE TURISTICA (CNIPT)


        romania-flag

Official Name: Romania
 
Location: (Southeastern) Central Europe.
 
Time Zone: Seven hours ahead of U.S. Eastern Standard Time (GMT + 2).
 
Area: 92,043 sq. miles (238,391 sq. km).
 
Flag of Romania: Three vertical stripes: Blue, yellow and red.
 
Population: 19,651,000 (March 2014).
 
Main Ethnic Groups: Romanian 84%, Hungarian 6.1%, Rromani 3.1%, German 0.2%, Ukrainian 0.2%
 
Religions: Christian Orthodox 81%, Roman Catholic 4.3%, Reformed 3%, Greek-Catholic 0.7%, Unitarian 0.3%, Jewish, other.
 
Official Language: Romanian.
 
Currency: Romanian Leu (RON), (plural Lei).
 
Climate: Temperate, four distinct seasons.
 
Capital: Bucharest (București).
 
Form of State: Romania is a semi-parliamentary democracy based on a bicameral Parliament: the Chamber of Representatives (Camera Deputaţilor) and the Senate (Senat). All members of the legislature are directly elected from Romania’s 41 counties).
 
Legal system: Based on European models and Constitution of 1991.
 
Head of State: President of the Republic, currently Mr.Klaus Werner Iohannis (elected on December 21, 2014).
 
Head of the Government: the Prime Minister, currently Mr. Dacian Cioloș.
 
Regional Government: Forty-one County Councils (Consiliu Judeţean).
 
Romania is a member state of the European Union and North Atlantic Treaty Organization (NATO).
———————————————————————————————————————-

Alerta de calatorie:

Turcia- Zone sau intervale de timp ce pot fi periculoase!
Ministerul Afacerilor Externe recomandă cetăţenilor români care călătoresc în Republica Turcia să evite orice deplasare în zona de sud-est a țării și zona situată la frontiera cu Siria și Irak, din cauza riscurilor ridicate generate de acțiuni teroriste şi de apariţia unor situații imprevizibile, produse de atentate teroriste şi atacuri armate. Deplasarea în localitățile din proximitatea granițelor menționate, implică, în consecință, pericol major de securitate.

Cetăţenii români sunt avertizaţi că există riscul ca anumite căi de comunicaţie sau puncte de trecere a frontierei să fie temporar închise, iar zonele respective să fie supuse unor restricţii neprevăzute, de natură militară.

Din cauza riscului ridicat de atentate teroriste în Turcia, autorităţile manifestă maximum de vigilenţă, fiind adoptate măsuri ferme de control al frontierei de sud-est, de limitare a circulaţiei și de depistare a unor persoane suspecte.

În ultimele luni au fost înregistrate atât atentate teroriste repetate pe teritoriul turc, cât şi incidente armate în imediata apropiere a frontierei Turciei cu Siria şi Irak, precum şi măsuri instituite de autorităţile turce, inclusiv prin dislocarea de efective militare.

Se recomandă evitarea localităţilor Diyarbakîr, Sylvan, Şirnak, Nusaybin, Gaziantep, Van, Hakkari, Kilis, Şanlîurfa, Tunceli, Erzincan, Mardin, Şiirt, Hatay, Adana, Adîyaman, Igdîr, Muş, Agri, Batman, Kars.

Majoritatea frontierelor terestre cu Siria sunt închise. Singurele puncte de trecere frontieră deschise sunt Cilvegözü / Bab Al Hava-Hatay şi Öncüpınar / Bab Al Selame-Kilis, însă trecerea nu este garantată, întrucât există o comisie specială care analizează fiecare solicitare de tranzitare.

Având în vedere recentele atentate teroriste din Ankara (04.03.2016), Istanbul (19.03.2016) şi atentatul din 28.06.2016 de la Aeroportul Internaţional Kemal Ataturk din Istanbul, în care au fost vizaţi atât cetăţeni turci, cât şi cetăţeni străini aflaţi în zone aglomerate sau turistice, persistă riscul de producere a unor noi atentate în astfel de zone, în marile oraşe ale Turciei. Cetăţenii români aflaţi în vizită sau în tranzit în aceste oraşe (în special, Ankara – cartier Kizilay Bulevardul Tunalı ; Istanbul – piețele Taksim și străzile adiacente, B-dul Istiklal şi cartierul Kadikoy, Sultanahmet și zona Bazar; Izmir) şi în alte zone turistice intens frecventate din Turcia trebuie să dea dovadă de maximă prudență în această perioadă, evitând locurile aglomerate din spaţiile publice şi de interes turistic, unde pot fi amplasate dispozitive explozive.

Se recomandă insistent cetăţenilor români care călătoresc la Istanbul să evite staţionarea prelungită în zonele turistice principale, în apropierea centrelor comerciale sau a secţiilor de poliţie, iar în contextul observării unor persoane sau colete suspecte, să părăsească de urgenţă zona în care se află.

Pe fondul posibilei apariţii a unor manifestări spontane, este recomandat cetăţenilor români să se delimiteze de orice acţiune de protest şi să părăsească zonele respective.

În contextul manifestărilor dedicate Ramadanului – Bayram, în perioada 4-11 iulie 2016, recomandăm cetățenilor români să evite, pe cât posibil, marile aglomerații și locurile în care se concentrează forțe de poliție și să adopte o conduită generală preventivă.

Totodată, vă sugerăm ca, pe perioada sejurului, în cazul în care vă veți afla într-o situație cu caracter extraordinar (accident, spitalizare, decesul unei alte persoane, calamități, furt de documente de identitate, atac terorist) puteți contacta Secția Consulara a Ambasadei României la telefonul de urgență nr. +90532 3181726 sau, în funcție de locul în care vă aflați, Consulatul General al României de la Istanbul, la telefonul de urgență: +90 533 5420695 sau Consulatul General al României de la Izmir, la telefonul de urgență: +90 530 4150077.

———————————————————————————-
paste1
Bucuria vine din lucruri mărunte. Liniștea vine din sufletele noastre. Căldura sărbătorilor vine din inimile noastre. Centrul National de Informare și Promavare Turistică Stefănesti Argeș vă urează Paște Fericit, alături de cei dragi!
———————————————————————————————-
Ion.C.Bratianu

ION C. BRĂTIANU

Viitorul mare om politic şi de stat român, s-a născut la Piteşti, la 2 iunie 1821 din părinţii Constantin (Dincă) Brătianu şi Anastasia Tigveanu, fiind al cincilea vlăstar al acestui cuplu. Ion C. Brătianu a urmat cursurile şcolii primare din Piteşti condusă de D. Simonide unul dintre elevii lui Gheorghe Lazăr. Dascălul din urbea natală i-a insuflat tânărului său elev o aprinsă dragoste pentru ţară şi neamul românesc. La vârsta de 14 ani, Ion C. Brătianu a intrat în oştirea Ţării Româneşti în calitate de iuncăr (elev al unei şcoli militare, cadet).

Ion C. Brătianu va avansa la gradul de ofiţer în artilerie şi s-a aflat un timp sub comanda fratelui său mai mare, Teodor. În anul 1831, tânărul ofiţer de artilerie ajunge la Paris, unde se va instrui în paralel urmând cursurile unei şcoli de stat major şi audiind şi pe cele de la College de France, la aceasta din urmă beneficiind de prelegerile unor magiştri ca Jules Michelet şi Edgar Quinet, filoromâni, dar va fi influenţat în gândirea şi acţiunile sale de personalităţi de seamă ale timpului: poetul Lamartine, Paul Battaillard, Louis Ulbach, Adam Mickiewicz. Va scrie despre înrâurirea pozitivă exercitată asupra lui şi a altor români de către Franţa si iluştrii ei reprezentanţi: “Franţa ne-a născut, ne-a învăţat carte. Scânteia care încălzeşte patria noastră am luat-o de la căminul Franţei (…) Ceea ce am făcut, după pilda ei am făcut.” La Paris participă la activitatea desfăşurată de Societatea Studenţilor Români, înfiinţată în decembrie 1845 şi a avut o contribuţie notabilă la formarea acestei societăţi şi înfiinţării de şcoli în cele două principate – numită–“Însocierea Lăzăriană”, constituită în noiembrie 1847.

Ion C. Brătianu a fost membru al lojilor masonice franceze “Athenee des Etrangérs” şi “La Rose du parfait silence”, reuşind să ajungă în ierarhia acestora la gradul de maestru. Ion C. Brătianu a fost în februarie 1848 unul dintre participanţii la evenimentele revoluţiei pariziene. În aprilie 1848, Ion C. Brătianu s-a reîntors în Ţara Românească şi a fost ales membru al Comitetului revoluţionar din Principatul muntean la 10 mai 1848, a fost numit secretar al Guvernului provizoriu şi, după această funcţie, a îndeplinit-o pe cea de şef al Poliţiei oraşului Bucureşti, în perioada care a urmat izbucnirii revoluţiei din Ţara Românească. A fost unul dintre cei mai de seamă revoluţionari ai perioadei în care au avut loc evenimentele de la 1848. Ca şi alţi participanţi importanţi la revoluţie, după reprimarea acesteia, fiind considerat indezirabil de regimul postrevoluţionar, Ion C. Brătianu a luat calea exilului, alegându-şi ca refugiu Franţa.

Aici a fost implicat în acţiuni conspirative împotriva lui Napoleon al III-lea, împărat al Franţei. În anii 1853 şi 1854, Ion C. Brătianu a fost implicat în mai multe procese; va fi internat la o casă de sănătate condusă de doctorul Blanche din Paris, unde va sta până în luna iulie 1856. Preocupat să atragă atenţia cercurilor politice din Franţa pentru cauza românilor şi să atragă personalităţi ale acestei ţări în sprijinul dezideratelor noastre naţionale, Ion C. Brătianu a publicat lucrări semnificative prin titlurile lor – “Memoire sur l’Empire d’Autriche dans la question d’Orient” în 1855 şi “Memoire sur la situation de la Moldo–Valachie depuis la Traite de Paris” în anul 1857.

După nouă ani de exil a revenit în Ţara Românească, în iulie 1857, ataşându-se cu energie cauzei Unirii celor două principate româneşti. În 1857 este ales deputat în Divanul ad-hoc, iar în ianuarie 1859 în Adunarea electivă a Ţării Româneşti. Susţinător şi al colonelului Alexandru Ioan Cuza, în dubla alegere a acestuia pentru înalta funcţie de domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Munteniei, Ion C. Brătianu a îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de ministru. A fost ministru de finanţe în guvernul Ţării Româneşti de la 28 mai la 3 iulie 1860.

A fost unul dintre membrii coaliţiei politice care a contribuit la detronarea lui Alexandru Ioan Cuza – obligat să abdice la 11 februarie 1866. Ion C. Brătianu a avut un rol hotărâtor în aducerea la tronul României a principelui Carol I de Hohenzollern, devenit domnitor la 10 mai 1866. Ion C. Brătianu este ales în 1866 membru al Adunării Constituante a ţării şi se va remarca prin numeroase prezenţe în guvernele României în timpul domniei lui Carol I, ministru de Finanţe de la 11 mai la 13 iulie 1866, ministru de Interne de la 1 martie la 5 august 1867, iarăşi ministru de Interne în perioada 13 noiembrie 1867 – 2 aprilie 1868 . A îndeplinit şi funcţia de ministru ad-interim la acelaşi departament de la 13 noiembrie 1867 la 29 aprilie 1868. Un alt ministeriat a fost cel de la Finanţe de la 1 mai la 12 august 1868. A mai îndeplinit funcţia de ministru ad-interim la Război de la 12 august la 16 noiembrie 1868. A fost conducătorul grupării liberal–radicale din viaţa politică a ţării şi s-a situat în fruntea mişcării antidinastice din 1870, context în care a avut loc arestarea şi trimiterea lui în faţa instanţei.

Curtea din Târgovişte îl acuza de complicitate la acţiunea lui Alexandru Candiano–Popescu, menită să-l detroneze pe domnitorul Carol I printr-o revoltă care a avut loc la Ploieşti în luna august 1870. Sentinţa pronunţată a fost de achitare a acuzatului. Ion C. Brătianu s-a pronunţat pentru sprijinirea dinastiei străine în România şi pe aducerea exponentului acesteia, Carol I, pe tron.

Anul 1875 prezintă un moment important în viaţa politică a ţării deoarece Ion C. Brătianu a întemeiat Partidul Naţional Liberal (24 mai 1875), dar şi împreună cu C.A. Rosetti până în anii 1882–1883.

Numeroase şi importante funcţii în stat va deţine Ion C. Brătianu de la mijlocul deceniului opt al secolului XIX: Ministru de Finanţe de la 27 aprilie la 23 iulie 1876 şi prim-ministru timp de 12 ani la cârma guvernului României, timp în care statul nostru şi-a dobândit cu mari şi grele sacrificii umane şi materiale Independenţa de Stat şi a fost proclamat Regatul (1881).

Funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri a îndeplinit-o fratele său Dumitru C. Brătianu. A funcţionat şi ca ministru de Finanţe în intervalul 24 iulie 1876 până la 27 ianuarie 1877, asigurând şi interimatul aceluiaşi minister între 21 februarie–19 august 1877: Ministru de Interne la 24 ianuarie 1877 până la 23 mai 1879; ad-interim la Război între 20 august 1877 până la 16 martie 1878; Ministru ad-interim al Lucrărilor Publice de la 26 martie la 24 noiembrie 1878 şi ad–interim la Culte şi Instrucţiune Publică în intervalul 31 octombrie–24 noiembrie 1878, Preşedinte al Consiliului de Miniştri si titular la Interne. Ion C. Brătianu a deţinut aceste funcţii intre 25 noiembrie 1878 până la 10 iulie 1879 şi ad-interim la Ministerul de Război între 25 noiembrie 1878 până la 7 ianuarie 1879. Tot Preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost de la 11 iulie 1879 până la 9 aprilie 1881. Alte ministeriate deţinute de Ion C. Brătianu au fost cele al Lucrărilor Publice de la 11 iulie 1879 până la 23 octombrie 1880 şi ad–interim la Finanţe ( 16-24 februarie 1880, ad-interim la Interne (17 aprilie–14 iulie 1880 ) şi ministru ad–interim la Finanţe (15-26 iulie 1880) şi titular de la 29 iulie 1880 până la 9 aprilie 1881. Între 10 aprilie şi 8 iunie 1881, Preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost fratele său, Dumitru C. Brătianu. A continuat să conducă Guvernul ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la 9 iunie 1881 la 20 martie 1888, perioadă de timp în care a îndeplinit şi funcţiile de ministru de Finanţe între 9 iunie 1881 şi 30 noiembrie al aceluiaşi an şi ad-interim la Război, ministru de Război de la 1 decembrie 1881 la 24 ianuarie 1882 şi de la 24 ianuarie 1882 – ministru de Interne. De la 1 august 1882 până la 22 iunie 1884, ministru de Razboi, ad-interim tot la Razboi, de la 13 ianuarie la 20 februarie 1886 şi între 5 noiembrie 1887 până la 20 martie 1888. În funcţia de ministru de Interne a condus acest department de la 25 ianuarie la 31 iulie 1882 şi de la 23 iunie 1884 până la 28 aprilie 1887; a mai funcţionat ca ad–interim la afacerile străine de la 28 octombrie 1885 până la 15 decembrie 1885. De asemenea, a funcţionat ca ad–interim la Agricultură, Industria Comerţului şi Domeniilor de la 17 octombrie 1886 la 26 aprilie 1886.

Ion C. Brătianu a fost şi victima unor atentate la 2 decembrie 1880 şi la 3 septembrie 1886.A fost un membru marcant al Parlamentului României în calitate de deputat şi senator. Sintetizând trăsăturile esenţiale, care i-au caracterizat personalitatea, Ion G. Duca scria despre Ion C. Brătianu : “(…) A dominat epoca şi pe contemporanii săi prin minunatul complex al însuşirilor lui. El era totdeauna idealist şi realist, împăcat şi îndrăzneţ, autoritar şi seducător, mândru şi intransigent, când era vorba de ţara lui. ”Personalitatea complexă a lui Ion C. Brătianu a fost foarte bine surprinsă de autorul lucrării Domnia lui Carol I, volumul I 1866-1867, Bucureşti, Editura Vremea, scrisă de Mihai Polihroniade în colaborare cu Al. Ch. Tell: “Soarta îl făcuse să treacă prin multe şcoli, fusese pe rând ideolog, agitator, revoluţionar, exilat, închis, propagandist, ministru, colaborator la o lovitură de stat, diplomat, şef de partid, o şcoală politică mai completă nici că se putea închipui”.

DUMITRU BRĂTIANU

S-a născut în anul 1817 la Piteşti şi era fratele mai mare al lui Ion C. Brătianu. Urmează cursurile şcolii primare în localitatea natală după care, începând cu anul 1831, la Bucureşti, frecventează cursurile prestigiosului colegiu “Sf. Sava”. Anul 1835 şi cei următori îl găsesc pe Dumitru Brătianu la Paris, unde îşi va susţine examenul de bacalaureat şi va urma cursurile Facultăţii de Medicină timp de un an, ulterior devine student al Facultăţii de Drept până la absolvirea acesteia în 1841. În acelaşi timp se numără printre auditorii unor însemnaţi publicişti ai vremii, dar şi prieteni apropiaţi ai poporului român: Jules Michelet şi Edgar Quinet, care predau la o instituţie de învăţământ superior, celebră în epocă, College de France.

Dumitru Brătianu a fost unul dintre fondatorii Societăţii pentru învăţătura poporului român împreună cu Ion Ghica şi Al. G. Golescu, în august 1839. Dumitru Brătianu a desfăşurat o fructuoasă activitate în cadrul Societăţii studenţilor români, înfiinţată în decembrie 1845, tot în capitala Franţei. Contribuţia sa la crearea şi activitatea unei Societăţi care avea în vedere înfiinţarea de şcoli în Principatele Române, aşa numita “Însocierea Lăzăriană”, care a fost întemeiată în noiembrie 1847 este meritorie. Dumitru Brătianu, ca şi fratele său Ion, a fost membru al Lojilor Masonice franceze: “L’Athenee des Etrangers” şi “La Rose du parfait silence”, rangul la care el a ajuns fiind de maestru. A luat parte la evenimentele revoluţionare de la 1848 din Paris.

În aprilie 1848, Dumitru Brătianu s-a reîntors în Ţara Românească şi este cooptat în Comitetul Revoluţionar al principelui muntean. Este trimis la Pesta într-o misiune diplomatică şi la declanşarea revoluţiei ungare şi române va fi acreditat de guvernul revoluţionar din Ţara Românească în calitate de agent diplomatic pe lângă guvernele din Austria şi Ungaria. Începând cu luna septembrie 1848, capătă o nouă acreditare pe lângă “diversele puteri prietene din Europa”. După ce revoluţia română de la 1848 a fost înnăbuşită prin intervenţia brutală străină ţaristă şi otomană, Dumitru Brătianu şi alţi revoluţionari au luat calea lungă şi grea a exilului.

Dumitru Brătianu se va evidenţia în noul context politic al vremii prin activitatea sa complexă şi diversă, semnatar al unor articole favorabile înfaptuirii dezideratelor naţiunii române, reprezentant al exilaţilor români în Comitetul Central democratic, autor al unor memorii în care explica cu argumente natura şi direcţiile revoluţiei române, iniţiator al unor importante şi necesare contacte şi legături cu personalităţi influente din cercuri politice din Franţa şi Marea Britanie. După anul 1856, cel al declanşării Războiului Crimeei, Dumitru Brătianu a fost omul politic care considera oportună crearea unei legiuni alcatuită din români al cărei scop era să lupte împreună cu coaliţia statelor europene contra armatelor ruseşti, ocupante ale Principatelor Române.

În luna iulie 1857, Dumitru Brătianu a revenit în ţară din exilul care îl ţinuse timp de nouă ani departe de familie, prieteni şi de evenimentele interne din principatul muntean. Va îndeplini funcţii importante în viaţa publică a societăţii româneşti fiind ales deputat şi secretar în 1857 în Divanul ad-hoc şi în Adunarea electivă din Bucureşti. În anul 1859, imediat după Unirea Principatelor Române este numit ministru al Afacerilor Străine funcţionând în fruntea acestui departament de la 26 ianuarie până la 27 martie 1859. De la 28 mai până la 5 iulie 1860 a fost ministru de Interne în mai multe guverne ale Ţării Româneşti. O parte importantă a activităţii sale se va desfăşura pe tărâm diplomatic, misiunile sale în ţări europene pledând în vederea obţinerii, recunoaşterii şi consolidării dublei alegeri a domnitorului Al.I. Cuza. Liberal radical în gândire dar şi în acţiune, Dumitru Brătianu s-a remarcat prin adeziunea şi contribuţia sa la succesul coaliţiei politice care a izbutit să-l înlăture pe Alexandru Ioan Cuza de la conducerea statului român. În perioada martie 1866-februarie 1867, s-a preocupat de buna administrare a oraşului Bucureşti, îndeplinind funcţia de primar.

A continuat să exercite în mod responsabil funcţiile diplomatice importante încredinţate de statul român. A mai îndeplinit funcţiile de ministru la departamentele: Culte şi Instrucţiunea Publică şi ad–interim la Lucrări Publice de la 1 martie la 5 august 1867, precum şi cea de ministru al Lucrărilor Publice de la 18 august la 13 noiembrie 1867. Odată cu constituirea PNL în anul 1875, Dumitru Brătianu devine membru în Comitetul executiv al primei formaţiuni politice româneşti din istoria modernă a ţării. A mai îndeplinit şi funcţiile de deputat şi senator în Parlamentul României. A consacrat doi ani şi jumătate din activitatea sa diplomatică între octombrie 1878 şi aprilie 1881 funcţiei de trimis extraordinar al României la Constantinopol. Timp de două luni, între 10 aprilie şi 8 iunie 1881 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru titular la departamentul Afaceri Străine.

Spre sfârşitul vieţii, Dumitru Brătianu a avut serioase divergenţe cu fratele său, Ion, în probleme de doctrină liberală, şi ca atare a pus temeliile unui nou partid, care în noiembrie 1885 s-a unit cu Partidul Conservator. Dizidenţa formată de Dumitru Brătianu este cunoscută prin sintagma “liberalii puri” şi a fost sprijinită de ziarul “Naţiunea”. Coaliţia celor două partide s-a numit “Opoziţia Unită”. În 1888, acţiunile “Opoziţiei Unite” au contribuit la înlăturarea guvernului prezidat de Ion C. Brătianu, la sfârşitul lui martie 1881. După doi ani, la 26 martie 1890, Dumitru Brătianu s-a reîntors la PNL şi a fost ales preşedinte al acestei importante formaţiuni politice după decesul fratelui său, Ion, la 4 mai 1891. Peste un an, la 6 iunie 1892, Dumitru Brătianu s-a stins din viaţă la Bucureşti, lăsând contemporanilor săi, dar şi urmaşilor acestora, amintirea unui important om politic şi de stat al României moderne.

Ionel-Bratianu

ION I.C. BRĂTIANU

A fost cel dintâi fiu al soţilor Pia şi Ion C. Brătianu şi s-a născut în casa părintească de la Florica la 20 august 1864. A urmat cursurile liceului bucureştean “Sfântul Sava” pe care le va absolvi în anul 1882. La un an după terminarea Colegiului “Sf Sava”, Ion C. Brătianu îl încredinţează pe fiul său lui Eugeniu Carada, prieten apropiat şi devotat lui. Eugeniu Carada îl însoţeşte la Paris pe tânărul de 18 ani pentru a-şi continua studiile la nivelul de învăţământ superior, în domeniul ştiinţelor exacte. Ion I.C. Brătianu frecventează timp de un an secţia de matematică a liceului “Sainte Barbe’’ şi în continuare urmează doi ani cursurile Şcolii Politehnice, după care continuă o altă pregătire de specialitate la Şcoala de Poduri şi Şosele pe care o termină în anul 1889. Se reîntoarce în ţară şi începe să practice profesia de inginer în sistemul feroviar, lucrând între 1889 şi 1895 la construcţia de căi ferate în zona Moldovei.

Debutul lui Ion I.C. Brătianu în politică, în rândurile Partidului Naţional Liberal are loc în 1895, după 20 de ani de când părintele său pusese bazele acestei formaţiuni politice cu veche tradiţie în istoria modernă şi contemporană a României. În acelaşi an este ales deputat, iar doi ani mai târziu primeşte numirea de ministru al Lucrărilor Publice, funcţionând în fruntea acestui departament de la 1 martie până la 30 martie 1899. În anul 1899, Ion I.C. Brătianu a obţinut un important success politic reuşind să atragă în rândurile Partidului Naţional Liberal un grup de intelectuali socialişti, aşa numiţii “generoşi” care făceau parte din conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România.

Începutul secolului XX va însemna pentru Ion I.C. Brătianu o susţinută activitate publică în viaţa statală a României. Va face parte din mai multe guverne ale Partidului Naţional Liberal în anii când această formaţiune politică s-a aflat la putere. Astfel, a fost ministru al Lucrărilor Publice de la 14 februarie 1901 la 18 iulie 1902 şi al Afacerilor Străine, dar ad-interim între 9 ianuarie şi 18 iulie 1902 şi titular de la 18 iulie 1902 la 12 decembrie 1904, apoi ministru de Interne de la 12 martie 1907 până la 27 decembrie 1908. Cariera de stat şi politică înregistrată de Ion I.C. Brătianu se va remarca printr-o continuă creştere şi importanţă. Va fi numit Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru titular la Interne şi interimar la Afacerile Străine între 27 decembrie 1908 şi 4 martie 1909. La 11 ianuarie 1909 Ion I.C. Brătianu a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Liberal succedându-i lui Dimitrie A. Sturdza. Timp de 19 ani, până la sfârşitul vieţii sale, Ion I.C. Brătianu a fost şeful liberalilor români într-un partid politic cu vechi tradiţii în istoria României. A continuat să deţină preşedinţia Consiliului de Miniştri de la 4 martie la 15 decembrie 1909 şi funcţia de ministru de Interne, de la 4 martie la 15 decembrie 1909 şi de la 6 februarie la 28 decembrie 1910, precum şi funcţia de ministru ad-interim la Afacerile Străine între 4 martie şi 1 noiembrie 1909. La 8 decembrie 1909, asupra lui Ion I.C. Brătianu s-a comis un atentat, dar omul politic şi de stat român a scăpat cu viaţă fiind doar rănit.

La 7 septembrie 1913 România se afla după cele două Războaie balcanice. Ion I.C. Brătianu a adus la cunoştinţa opiniei publice din ţară programul hotărât de Partidul Naţional Liberal pentru înfaptuirea celor două importante reforme reclamate de dezvoltarea progresului ţării: agrară şi electorală. În perioada neutralităţii României, de la începutul anului 1914, 4 ianuarie şi până la 11 decembrie 1916, Ion I.C. Brătianu a deţinut importanta funcţie de Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi tot în acest interval de aproape doi ani a fost titular al portofoliilor de ministru de Război, de la 4 ianuarie 1914 la 15 august 1916 şi cea de ministru ad–interim la Afacerile Străine între 8 şi 11 februarie 1916.

A fost o perioadă importantă şi de mare răspundere pentru Ion I.C. Brătianu care şi-a asumat pregătirea militară şi diplomatică a României în razboiul în care ţara intrase şi participa pentru a se reîntregi cu provinciile sale istorice aflate sub dominaţie străină. În anii în care România a participat la Prima Conflagraţie Mondială, Ion I.C. Brătianu a continuat să îndeplinească funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi de ministru al Afacerilor Străine de la 11 decembrie 1916 la 26 ianuarie 1918 şi respectiv de la 29 noiembrie 1916 la 27 septembrie 1919.

Una dintre cele mai importante activităţi ale lui Ion I.C. Brătianu în domeniul politicii externe româneşti a fost participarea sa la Conferinţa de Pace de la Paris – începutul lui 1919 şi până în iulie acelaşi an. În cele şase luni, cât timp a fost şeful delegaţiei ţării noastre la acest important for diplomatic internaţional, Ion I.C. Brătianu s-a remarcat, potrivit aprecierii diplomatului francez, contele de Sainte–Aulaire, ministrul ţării sale la Bucureşti prin “cele mai înalte calităţi, care îl fac unul dintre marii oameni de stat ai generaţiei sale”. În anii postbelici, Ion I.C. Brătianu a revenit la preşedinţia Conşiliului de Miniştri a României de la 19 ianuarie 1922 la 27 martie 1926 deţinând şi portofoliul de ministru titular la Război între 19 ianuarie şi 15 martie 1922 şi la Interne, de la 30 octombrie 1923 la 27 martie 1926. În această perioadă, Ion I.C. Brătianu a fost omul politic român căruia i-a revenit rolul de a supune în faţa Parlamentului şi a ţării aprobarea Constituţiei din 1923.

Ultimele sale participări la viaţa politică şi de stat a României au fost în anul 1927, în calitate de Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la 21 iulie la 24 noiembrie şi ad–interim la Afacerile Străine de la 21 iunie la 6 iulie 1927. A fost membru de onoare al celui mai important for ştiinţific şi cultural al ţării – Academia Română. Atitudinea lui Ion I.C. Brătianu caracterizată nu de puţine ori prin tăcerea prelungită, prin meditaţii profunde şi neafişate verbal i-au conferit o aură enigmatică, de nepătruns şi de neînţeles: “Sfinxul” de la Florica cum îi spuneau prietenii, cum îl numeau duşmanii. Ion I.C. Brătianu a încetat din viaţă la vârsta de 63 de ani în urma unei infecţii generalizate, decesul său producându-se la Bucureşti în zorii zilei de 24 noiembrie 1927, după care corpul neînsufleţit al marelui fiu al României a fost depus la Ateneul Român, iar înmormantarea a avut loc la Florica, la Biserica mausoleu a familiei unde odihneşte întru veşnicie alături de ilustrul său părinte şi de ceilalţi membri ai familiei.

VINTILĂ I.C. BRĂTIANU

S-a născut la Bucureşti, la 13/16 septembrie 1867 fiind cel de-al patrulea fiu al familiei Pia şi Ion C. Brătianu. Primele învăţături corespunzătoare şcolii primare le-a dobândit la Florica alături de fraţii şi sora sa Sabina, de la mama lor, Pia, şi de la educatori români şi străini. Urmează la Bucureşti cursurile cunoscutului liceu “Sfântul Sava”. Studiile superioare le efectuează la Paris, urmând clasele Şcolii Centrale, specializându-se pentru profesia de inginer. Se întoarce în România şi din toamna anului 1890 începe să lucreze sub îndrumarea inginerului Anghel Saligny pe şantierul podului de peste Dunăre, ridicat între Cernavodă şi Feteşti. Funcţiile importante pe care le-a îndeplinit de-a lungul vieţii i-au asigurat şi o notorietate în epocă datorită unor iniţiative care s-au materializat în inovaţii, perfecţionări şi experienţe, contribuind la obţinerea unor progrese concludente în multe domenii de activitate.

Într-o carieră publică de peste trei decenii, Vintilă I.C. Brătianu a fost director al Regiei Autonome a Monopolului Statului, Primar General al Capitalei, ministru de Război, ministru de Finanţe, prim-ministru, deputat şi senator. După încetarea din viaţă a fratelui său Ionel, la 24 noiembrie 1927, Vintilă I.C. Brătianu a devenit preşedinte al Partidului Naţional Liberal, funcţie importantă pe care a deţinut-o până la decesul său prematur din 22 decembrie 1930. A fost susţinătorul doctrinei “Prin noi înşine”. Alături de fratele său, Ion I.C. Brătianu care preconiza reformarea PNL şi racordarea sa la cerinţele fundamentale ale societăţii româneşti Vintilă I.C. Brătianu considera că menirea liberalismului este să aducă “O a doua renaştere naţională”. La congresul PNL din decembrie 1906, Vintilă I.C. Brătianu se pronunţa pentru o reînnoire a ţării, misiune care trebuia asumată de către liberali al căror program era necesar să fie străjuit de idei inovatoare aplicabile într-o asemenea manieră încât să protejeze interesele statului şi ale populaţiei. A fost unul dintre principalii iniţiatori şi sprijinitori ai principiului unei politici protecţioniste în economie, numită “Prin noi înşine” şi aplicată cu consecvenţă îndeosebi după Primul Război Mondial, politică salvatoare pentru refacerea ţării în toate domeniile de activitate şi care, în anii marii guvernări liberale, între 1922-1926 a reuşit să reabiliteze Finanţele româneşti şi să permită aplicarea importantelor reforme structurale, agrară şi electorală, aliniind România la cerinţele reclamate de modernizarea lumii europene.

Vintilă I.C. Brătianu a condus cu fermitate corabia guvernamentală liberală pe o mare agitată provocată de valurile primejdioase ale birocraţiei, cheltuielilor inutile, delăsării administrative, etc. A impus un regim ferm de economii şi a declarat război risipei în timpul mandatului său guvernamental. Criticile acerbe care i s-au adus lui şi doctrinei “Prin noi înşine” nu au avut temei întrucât în ceea ce priveşte raportul dintre participarea capitalului românesc şi cel străin la constituirea societăţilor de acţiuni, era considerat de Vintilă I.C. Brătianu valabil, corect şi legal numai în situaţia în care prezenţa capitalului autohton era de cel puţin 51%, adică majoritar. Un astfel de sistem a dat roade, capitalurile străine au participat şi ele la prosperitatea economiei naţionale, nu puţine au fost întreprinderile mixte, româneşti şi străine care s-au dovedit viabile şi performante, industria petrolieră oferind un exemplu pozitiv în această privinţă, a obţinerii unor performanţe economice notabile. Vintilă I.C. Brătianu a fost un om politic şi de stat cu anumite limite. Nu totdeauna a reuşit să adopte cele mai bune soluţii, să ia cele mai inspirate şi oportune hotărâri. Un anume unilateralism al gândirii şi acţiunile sale politice s-a manifestat şi a adus deservicii Partidului Naţional Liberal.

În vara anului 1930, Vintilă I.C. Brătianu s-a manifestat cu intransigenţă împotriva venirii Principelui Carol care va deveni rege al României. Vintilă I.C. Brătianu a ripostat verbal violent la demersul promonarhic al nepotului său Gheorghe I. Brătianu, marele nostru istoric care fusese primit în audienţă de viitorul rege al României, Carol al II-lea. De aici, producerea unei rupturi între cei doi Brătieni, istoricul constituindu-şi un partid propriu, PNL Georgist . Vintilă I.C. Brătianu nu a avut capacitatea de a polariza în jurul său întreaga suflare liberală după dispariţia lui Ion I.C. Brătianu. Şi în calitate de prim–ministru, dar şi în funcţia de preşedinte al PNL nu a reuşit să garanteze artei guvernării acea flexibilitate atât de necesară, mai ales în anii de criză în care intrase România la sfârşitul deceniului trei al secolului XX, după o lungă perioadă de stabilitate. Nici discursul său politic, oratoric nu s-a ridicat la nivelul cel mai convingător. Cu toate aceste neîmpliniri contribuţia lui la progresul ţării noastre în anii epocii moderne şi contemporane corespunzători vieţii lui este de necontestat , iar devotamentul său nemărginit faţă de interesul naţional a fost remarcabil. Despre omul Vintilă I.C. Brătianu se poate spune că a însumat trăsăturile unei personalităţi mai rar de întâlnit între contemporanii săi. Era înzestrat cu un caracter demn, se distingea printr-o modestie exemplară, un altruism desăvârşit, o stimă şi un respect ieşit din comun faţă de oamenii pe care îi cunoştea şi cu care se întreţinea în raporturi de colaborare sau cu simpli cetăţeni. Devenise o notorietate faptul aflat însă mult mai târziu, că el nu declarase la înscrierea la instituţia de învăţământ din Franţa că este fiul primului ministru al României, Ion C. Brătianu. Studentul român declarase la rubrica privind profesia tatălui: agricultor. Mai târziu, directorul instituţiei de învăţământ a aflat de la o terţă persoană cine era părintele studentului român şi întrebându-l pe Vintilă I.C. Brătianu de ce a evitat să menţioneze funcţia de înalt demnitar al statului român, fiul lui Ion C. Brătianu a replicat că aceasta este temporară, în schimb profesia de lucrător al ogoarelor este de bază şi permanentă. La numai 63 de ani, s-a stins din viaţă la locuinţa sa de la Mihăieşti, Vâlcea şi a fost înmormântat alături de ceilalţi membri ai familiei la Florica, în incinta Bisericii mausoleu “Sfântul Ioan Botezătorul”.

CONSTANTIN (DINU) I.C. BRĂTIANU

Cel de-al doilea băiat al soţilor Pia şi Ion C. Brătianu, dar al patrulea în ordinea naşterii după Florica, Sabina şi Ionel, s-a născut la Florica, la 13 ianuarie 1866. Micul Dinu a fost botezat de C.A. Rosetti, prietenul apropiat al lui Ion C. Brătianu şi al familiei acestuia. Va învăţa la Bucureşti, urmând cursurile unui liceu cu tradiţie al învăţământului romanesc: “Sfântul Sava”. În paralel cu studiile medii îşi însuşeşte în particular matematica şi fizica, mentorii săi în aceste două discipline fiind doi reputaţi dascăli şi prestigioşi oameni de ştiinţă ai vremii: Spiru Haret şi David Emmanuél.

După susţinerea cu success a examenului de bacalaureat, se înscrie şi urmează cursurile şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti. Îşi va continua pregătirea în domeniul ştiinţelor exacte – potrivit dorinţei tatălui său, de altfel ca şi cei doi fraţi, Ionel şi Vintilă – la Paris, unde frecventează şi absolvă Şcoala Superioară de Mine. În 1890 a primit o interesantă şi tentantă ofertă din partea inginerilor Anghel Saligny şi George Duca pentru a lucra pe şantierul marelui pod ce se construia între Feteşti şi Cernavodă. Reîntors în ţară, lucrează la coordonarea lucrărilor de exploatare a zacamintelor petroliere de la Solonţ, localitate în judetul Bacău. Ia parte la instalarea primelor sonde de la Moineşti şi la construcţia căii ferate care se monta pe Valea Tarcăului. În domeniul feroviar va fi unul dintre constructorii podurilor de cale ferată amplasate între localitatile Barboşi şi Brăila.

Un timp îndelungat, 13 ani, Constantin (Dinu) I.C. Brătianu va îndeplini importanta funcţie de director general al uneia dintre marile fabrici de hârtie din România: unitatea de la Letea, judetul Bacău. Dar cea mai însemnată şi semnificativă activitate profesională a inginerului Constantin (Dinu) I.C. Brătianu a fost cantonată în perimetrul financiar–bancar al României, unde timp de 30 de ani a organizat, coordonat şi asigurat funcţionarea unui număr însemnat de bănci din structura Creditului Rural. Contribuţia sa şi a altor finanţişti la modernizarea Creditului Rural pe criterii competitive rămâne o pagină de referinţă în istoria sistemului bancar naţional.

Şi în perimetrul băncilor de scont româneşti, Constantin (Dinu) I.C. Brătianu a fost un deschizător de drumuri iniţiind înfiinţarea unor unităţi de profil în numeroase zone ale ţării: Banca Oltului, Banca Muscelului ş.a. A fost şi preşedinte al Băncii Româneşti, una dintre cele mai însemnate instituţii de profil dîn România, alături de Bănca Naţională. În anul 1896, devine membru al Partidului Naţional Liberal. În anii participării României la Primul Război Mondial, s-a refugiat la Iaşi unde funcţiona guvernul de Uniune Naţională condus de Ion I.C. Brătianu. Constantin (Dinu) I.C. Brătianu a îndeplinit în acei ani grei pentru România funcţia de Preşedinte al Comisiei de aprovizionare, care îşi desfăşura activitatea la Iaşi şi la Odessa. Organismul amintit avea în atribuţiile sale asigurarea trupelor cu echipamente atât de necesare campaniei militare a armatei romane. După război, în perioada refacerii economiei şi a aplicării reformelor şi măsurilor economico-administrative reclamate de statul reîntregit, Constantin (Dinu) I.C. Brătianu îşi va concentra activitatea în domeniul industriei miniere.

A fost preşedinte al Societăţii anonime miniere “Lignitul” şi a activat în consiliile de administraţie ale întreprinderilor: “Lignitul”, “Schitul Goleşti” etc. A desfăşurat şi o susţinută activitate publică în funcţiile de deputat şi de senator al Parlamentrului României între anii 1921 şi 1938. Din ianuarie 1934 şi până la mijlocul lui iulie 1947, Constantin (Dinu) I.C.Brătianu a îndeplinit importanta funcţie de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, succedându-i lui I.G. Duca, asasinat de un grup de legionari pe peronul gării Sinaia (29 decembrie 1933). În timpul celor peste 13 ani petrecuţi la şefia celui mai vechi partid din ţară, Constantin (Dinu) I.C.Brătianu s-a confruntat cu multe şi deloc uşoare probleme care au stat în faţa societăţii româneşti, implicată în crize interne şi externe în anii ascensiunii extremei drepte în România, instaurării dictaturii personale a regelui Carol al II-lea şi a formaţiunii politice create de acesta–Frontul Renaşterii Naţionale, a participării României în al Doilea Război Mondial, a ocupaţiei sovietice, care a făcut posibilă instalarea brutală a regimului comunist în ţara noastră. În calitate de lider al PNL, Constantin (Dinu) I.C.Brătianu a contribuit la unificarea PNL Georgist cu PNL al cărui preşedinte era, a protestat alături de Iuliu Maniu la războiul împotriva Uniunii Sovietice dincolo de Nistru, a făcut parte din Blocul Naţional Democrat în vederea scoaterii României din acest război şi din alianţa cu Germania nazistă şi alăturarea ţării noastre la coaliţia Naţiunilor Unite.

După lovitura de stat de la 23 august 1944, cursul evenimentelor indicau tot mai pregnant îndepărtarea Romaniei din sfera statelor democrate, independente şi suverane ale Europei. După 6 martie 1945, odată cu instalarea guvernului comunist condus de Petru Groza, obedient Moscovei, România ieşea din rândurile statelor democratice şi cu viaţă constituţională, care să garanteze drepturile omului şi ale cetăţeanului. În acei ani, Constantin (Dinu) I.C.Brătianu a asistat neputincios la reprimările brutale ale aparatului represiv comunist împotriva PNL şi PNŢ, manifestaţiile protestatare ale membrilor acestor formaţiuni politice tradiţionale fiind supuse unei permanente ofensive de reprimare încheiate cu arestări şi întemniţări. Într-o asemenea circumstanţă, Constantin (Dinu) I.C. Brătianu hotărăşte autosuspendarea activităţii PNL în vara anului 1947. În luna ianuarie 1950, va fi ridicat de la domiciliul său din Bucureşti şi transportat la închisoarea de la Sighetul Marmaţiei unde va deceda în noaptea de 5 spre 6 mai 1950 la vârsta de 84 de ani şi 4 luni. În toamna anului 1971, osemintele sale au fost reînhumate într-o nişă din peretele interior al capelei mausoleu a Bisericii de la Florica. Constantin (Dinu) I.C. Brătianu a fost căsătorit cu Adina Costinescu, cuplul având trei băieţi: Ion (Oni), Dan şi Dinki.

———————————————————————————————-

1623307_631219520352038_2722138420223488162_n    12832494_631219517018705_8709187877543529748_n1606865_631219527018704_4960538483301922092_n

   Femeile Brătianu au marcat sfârşitul secolului al XIX- lea şi mai ales secolul al XX- lea prin exemplele oferite, prin educaţia primită, iubirea de patrie insuflată de Ion Brătianu, şi mai ales prin personalităţile puternice pe care le-au avut.
Când vorbim de femeile din familia Brătianu ne referim în primul rând la Pia, soţia lui Ion Brătianu (1821- 1891), la fiicele Elena (cunoscută însă ca Sabina), Maria, Tatiana şi Pia, dar și la Eliza, soția lui Ion I.C. Brătianu. Acestea au marcat profund epoca în care au trăit.

Caliopia (Pia) Brătianu (nume de fată: Pleșoianu, n. 1841, Pleșoiu, Vâlcea – d.1920, București) a fost soția lui Ion C. Brătianu și mama viitorilor prim-miniștri ai României Ion I.C. Brătianu și Vintilă I.C. Brătianu.
Părinții săi au fost pitarul Luca și Evghenia Pleșoianu (fiica lui Ghiță și Sultana Capeleanu), familie de mici boieri din județul Vâlcea. Mama sa, căsătorită de părinți la 16 ani cu Luca Pleșoianu, a fost considerată în epocă una din cele mai frumoase, bine crescute și de bună familie fată din Râmnicu Vâlcea. Ea a murit de tânără, la nașterea celei de-a doua fiice, în 1842.
Caliopia împreună cu sora sa au fost crescute de bunica din partea mamei, Sultana Capeleanu. Conform tradiției vremii, a fost trimisă la pension la Craiova, pe care îl va întrerupe la vârsta de 16 ani, când rămâne orfană și de tată, în urma morții lui Luca Pleșoianu. Rămâne sub tutela a doi unchi cu concepții conservatoare – Iancu Capeleanu și Matei Vlădescu – care o trimit la mănăstirea Ostrov – Călimănești, în grija Maicii Maximilia, care era soră cu Ion Brătianu.
În aceste circumstanțe cei doi se vor cunoaște și, în ciuda diferenței de vârstă de 20 de ani și a opoziției familiei Piei, se vor căsători la 6 iulie 1858, la Mănăstirea Ostrov, fiind cununați de fratele lui Ion, Teodor Brătianu și de bunica Piei, Sultana Capeleanu.
Tânăra familie decide să se stabilească la Ștefănești, una dintre moșiile care îi reveniseră lui Ion C. Brătianu la moartea tatălui său (împreună cu cele de la Lerești și Sâmburești). În 1858 începe refacerea casei de la Ștefănești, perioadă în care familia Brătianu va locui la una din surorile lui Ion, „mama Anica Furduescu”.
În primii ani după căsătorie o puternică influență asupra sa o va avea Maria Rosetti, pe care a luat-o ca model. Pia venea din familie cu principii de viață sănătoase, dar avea un nivel de instruire superficial, primit pe timpul cât a stat la pension. Impresionată de noua lume în care a intrat prin căsătorie, a avut puterea de a-și recunoaște lipsurile din pregătirea sa, începând, la dorința sa expresă să ia lecții de franceză, istorie, literatură și gramatică. Ion Brătianu s-a oferit să-i predea el însuși lecțiile de istorie, dar se pare că talentul său pedagogic nu era unul ieșit din comun, pentru că Pia îl aprecia ca fiind „un profesor lipsit de răbdare pedagogică”.
După cum arăta fiica sa cea mare, Sabina Cantacuzino „Doamna Rosetti a învățat-o gospodăria occidentală, pe cea românească o știa deja de la mamă-sa mare, moașă-mea, cum îi zicea și întotdeauna a avut o casă ținută în perfecție, o masă excelentă, căci tata, deși foarte simplu în gusturile lui, era foarte exigent pentru calitatea și pregătirea bucatelor”.
Pia și Ion C. Brătianu au avut opt copii, trei băieți și cinci fete, prima dintre acestea, Florica, murind la vârsta de numai trei ani. În memoria ei, Ion Brătianu va denumi reședința de la Ștefănești cu numele cu care a intrat în istorie: „Florica”. Ceilalți copii au fost: Sabina (1863-1944), Ion (1864-1927), Dinu (1866-1950), Vintilă (1867-1930), Maria (1868-1945), Tatiana (1870-1940) și Pia (1872-1946).
Mărturiile celor care au cunoscut-o pe Pia Bratianu o descriu ca „o ființă de o rară modestie și de o nobilă simplitate, trăsături cultivate prin educație. Mândră din fire și nu lipsită de o sclipitoare ironie, a avut aceeași înțeleaptă seninătate în fața bucuriilor și a durerilor vieții.”

Maria Brătianu s-a născut în luna octombrie a anului 1868 în Bucureşti, pe strada Cişmeaua Roşie şi a fost botezată de bătrâna doamnă Catrina Odobescu, o bună prietenă a familiei Brătianu, soră cu Grigore Caracaş, unul din cei mai apropiaţi amici ai lui Ion C. Brătianu.
Maria Brătianu, cunoscută mai ales cu prenumele diminutiv Măriuţa, şi-a petrecut anii copilăriei în casele părinteşti de la Florica şi Bucureşti. În descrierea Sabinei Cantacuzino despre sora ei mai mică, la vârsta de 5 ani, Măriuţa “era nu numai foarte frumoasă, dar foarte amabilă şi graţioasă”.
În toamna anului 1877 familia Brătianu s-a mutat la Bucureşti, iar Maria, împreună cu surorile şi fraţii săi a cunoscut rigorile unui sistem de instruire şi educaţie întemeiat pe disciplină, muncă şi severitate. Maria nu s-a bucurat în anii copilăriei de o stare perfectă de sănătate, datorită oboselii şi anemiei fiind nevoită să-şi suspende examenele clasei a VII-a şi să renunţe la a-şi susţine examenul de bacalaureat.
Educaţia artistică, estetică de care a beneficiat fiica lui Ion C. Brătianu, de altfel toţi copiii acestuia, s-a exprimat prin numeroase moduri: participarea la spectacole la Teatrul Naţional unde interpretau roluri mari actori ca Matei Millo şi Grigore Manolescu, audierea unor cunoscute simfonii la Ateneul de lângă Cişmigiu, vizitarea expoziţiilor de pictură şi luarea unor lecţii de muzică cu profesori meditatori la domiciliul familiei.
Măriuţa este singura dintre cele patru surori care devine doamna de onoare a Reginei Maria. Anii petrecuţi la Paris au transformat-o într-o persoană cu un excelent bun-gust. Era singura din familie care aprecia pictura impresionistă. „Măriuţa este în admiraţie în faţa impresioniştilor, pe mine m-au îmbolnăvit”, scria Tatiana Sabinei.
În primăvara anului 1890 Maria Bratianu s-a căsătorit cu moldoveanul Ion Pillat, înregimentat în Partidul Naţional Liberal şi unul din cei mai devotaţi sustinători ai lui Ion C. Brătianu din această parte a României.
Soţii Maria şi Ion Pillat vor cunoaşte în anul 1891 marea bucurie a venirii pe lume a primului lor fiu Ion, viitorul mare poet de formaţie, la început, simbolistă, ulterior autor al unor versuri de factură tradiţionalistă şi neoclasică. Vor urma apoi Nicolae și Pia.
După 1 Decembrie 1918, familia regală împreună cu generalul francez Henri Mathias Berthelot a intrat triumfal în Bucureşti prin Piaţa Victoriei. Au avut loc în acele zile care au urmat imediat istoricului 1 Decembrie numeroase manifestări şi reprezentaţii ce salutau şi omagiau marea victorie a aliaţilor în război şi făurirea României Mari. Din iniţiativa Mariei Pillat şi în numele Societăţii Doamnelor Române, la locuinţa acesteia, s-au înmânat Contelui de Saint-Aulaire, ministrului Franţei la Bucureşti şi generalului Berthelot două frumoase albume în amintirea acţiunii franceze în România în anii războiului.
În perioada interbelică Maria Pillat şi-a valorificat cunoştinţele şi talentul muzical în calitate de preşedintă a Societăţii Muzicale “Cântarea României”.
A încetat din viaţă în anul 1945 la vârsta de 77 de ani. În acelaşi an a părăsit această lume şi fiul ei, poetul Ion Pillat, iar şapte ani mai târziu, în 1952, şi soţul ei, Ion Pillat.

Sabina Brătianu este cel de-al doilea copil al soţilor Ion şi Pia Brătianu, primul copil fiind Florica (1862-1865). Născută în 1863, la Florica, Sabina Brătianu, căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino, a fost o femeie sprintenă, plină de viaţă, activă şi dinamică, vorbind foarte mult şi repede. Nepoţii îi spuneau matuşa Bi, probabil pentru că, mici fiind, nu puteau reţine decât partea de mijloc a prenumelui său.
Sabina Cantacuzino a primit o educaţie temeinică, alături de fraţii şi surorile sale, la început acasă apoi aprofundată prin studii liceale. Pe lângă aprofundarea literaturii clasice şi cunoaşterea limbilor moderne (germana, franceza, engleza), a dobândit o cultură armonioasă prin inteligenţă, numcă tenace, dorinţă de cunoştere şi dragoste pentru artă.
Sabina, numită de tatăl ei „Mica olteancă” a lucrat la Aşezământul „Regina Maria”, unde a îngrijit bătrâni şi săraci cu sacrificii personale, iar în anii primului Război Mondial a condus un spital de răniţi din Capitală cu dăruire şi responsabilitate.
Caracterul său era constructiv, organizatoric, uneori despotic. Dar de un despotism care nu deranja pe nimeni, căci într-o discuţie nu aveai niciodată ultimul cuvânt. O fire deschisă, care nu se jena să spună adevărul în faţă, se îndoia adesea de cunoştinţele celorlalţi.
Era o persoană de mare cultură artistică, literară şi muzicală, care călătorise mult, inteligentă şi interesantă. Autoritară şi severă, ştia să îi capteze pe copii stârnindu-le curiozitatea. Plină de voie bună, era cea care organiza seara la ţară jocuri de societate: şarade, jocul portretelor şi câteodată scurte comedii. Sabina Cantacuzino a ştiut mereu să respecte voinţa copiilor (câteodata chiar şi capriciile lor), cu condiţia ca ele sa nu se datoreze vreunui sentiment urât sau lipsei de educaţie, ci a unei dorinţe copilăreşti fără vreo consecinţă regretabilă .
În timpul primului Război Mondial a fost închisă de nemţi la mânăstirea Pasărea, în împrejurimile Bucureştilor, împreună cu Lia, cumnata ei, şi fiul acesteia, un copil de mai bine de doi ani, Vintilă. Acolo, Sabina Cantacuzino şi-a păstrat obiceiurile întocmai, făcându-şi plimbarea zilnică, chiar dacă era însoţitaă de un soldat al armatei de ocupaţie. „Ordinele cereau să fie însoţită de un soldat al armatei de ocupaţie, de frică să nu evadeze. Toţi soldaţii din garnizoana de la Pasărea erau în convalescenţă, iar unul dintre ei, neputând să ţină pasul cu Sabina, a făcut un raport scris superiorului său, cerându-i o bicicletă. Şi a obţinut-o… Cum a văzut că soldatul însărcinat să o urmărească a primit bicicleta, şi-a schimbat traseul de plimbare şi, evitând drumurile şi aleile, mergea prin pădure, printre mărăcini şi crengi. Neamţul, gâfâind, a trebuit să renunţe la bicicletă” scria nepotul său, Nicolae I. Pillat, în volumul „Siluete din familia Brătianu”.
Mai târziu, s-a ocupat de „Universitatea Liberă”, unde organiza un ciclu regulat de conferinţe. Nu rata niciun concert, prânz, cină sau recepţie.
A încetat din viaţă chiar în ziua de 23 august 1944, ceea ce îl va face pe profesorul George Oprescu într-un articol evocator să scrie următoarele: ”Nu ştiu dacă, înainte de a închide ochii, şi-a mai putut da seama că, în adevăr, se termina visul rău în care trăisem ultimii ani şi că ne regăseam locul pe care şi istoria, şi firea noastră ne destinaseră”.

Tatiana Brătianu s-a născut la Bucureşti la 9 martie 1870, fiind penultimul copil al soţilor Ion şi Pia Brătianu. A fost un copil frumos, îndrăgit de toată lumea, educat în acelaşi spirit ca şi fraţii şi surorile sale.
Dintre surori, chiar ea mărturisea că a “luat toată cochetăria şi usurinţa”. Marea ei pasiune era muzica, dacă Sabina se limita la a asculta, Tatiana a luat aproape toată viaţa lecţii de canto, fiind maniera ei preferată “pour passer le temp”. Alături, marile doamne ale elitei societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca Irene Procopiu şi Nadejde Ştirbey, înfiinţaseră “un club de muzică”. În afară de colecţiile de artă populară românească, Tatiana a achiziţionat de la anticarii din Paris, de la casa Hess, o întreaga odaie gotică, mai ales lucruri Renaissance. Din Spania, de asemenea, achiziţioneaza mobilier şi tapiserii.
Avea spirit critic şi spirit de contrazicere. Dacă vreodată, în focul discuţiei, i se întâmpla să spună ceva neplăcut, era prima care regreta. A fost o mamă de un devotament şi o afecţiune excepţionale şi, când şi-a pierdut unicul copil a suportat durerea cu un curaj admirabil. Nu a trăit decât pentru copilul şi soţul ei. Era o fire timidă, nu-i plăcea să iasă în lume şi în afară de ai ei, nu se întâlnea decât cu puţine prietene, dintre care cea mai apropiată era Zoe Moscu.
În 1900 s-a căsătorit cu Ilie Niculescu- Dorobanţu ( născut în 1873), om politic liberal şi prefect de Ilfov, căruia toată lumea îi spunea Nicol, căci la Paris, de-a lungul anilor de studii, prietenii francezi îi spuneau aşa, găsind că Niculescu era prea lung. În urma căsătoriei s-a născut un copil, Ion, în 1901. În familia Brătianu era alintat Budu. Din nefericire, Ion, a murit la o vârsta fragedă, iar cuplul Tatiana- Ilie Niculescu- Dorobanţu nu a mai avut alţi copii. În 1940, Tatiana se stinge din viaţă la 70 de ani.

Caliopia Brătianu (1872- 1962) este ultimul copil al soţilor Ion şi Pia Brătianu, i se spunea şi Pia mică. Nepoţii însă îi spuneau Leliţa, adică matuşă tânără. În fiecare zi, la Bucureşti, la Pia Brătianu, pe care nu o părăsea niciodată, nepoţii luau lecţii de la ea şi îşi făceau temele. La fel şi la Florica.
Datorită ei, nepoţii au luat cu succes examenele. „Recompensa erau prăjiturile cu cremă în cea mai bună cofetărie din oraş, apoi o plimbare cu trasura la Trivale, un frumos parc din Piteşti, unde vedeam căprioare îmblânzite, care ne priveau trecând. Pentru nepoţi a fost ca o a doua mamă, profesoară şi prietenă. Lua parte la jocurile acestora, mergea la plimbare şi în excursii cu ei.
S-a devotat mamei ei, fraţilor, surorilor, nepoţilor ei. Mereu gata să ajute, era întotdeauna prezentă dacă aveai nevoie de ajutorul sau dragostea ei. Niciodată nu i-a plăcut să iasă în societate şi nu era fericită decât printre ai ei şi cu prietenele ei apropiate.
În timpul primului război mondial Pia a rămas la Bucureşti alături de mama sa şi de sora, Sabina, cumnata Lia, soţia lui Vintilă cu băieţelul de trei ani. Pia era cu gândul la cei plecaţi pe front, la Niculae şi mai ales la Ion Pillat, copilul ei de suflet; nu dormea, nu mânca şi toată firea ei se resimţea. După moartea Piei Bratianu (1919) s-a căsătorit cu Alexandru Alimănişteanu, om cu inimă mare, care şi-a înconjurat soţia cu dragoste şi delicateţe. Neavând nicio ocupaţie în afară de grija pentru soţ şi fiind o fire activă, şi-a petrecut timpul consacrându-se operelor de caritate pe care le-a condus, ajutându-şi soţul cu munca lui şi scriindu-şi amintirile.

Elisa Brătianu a fost primul copil al fiului lui Barbu Ştirbei- Alexandru B. Ştirbei (1837-1895) şi a Mariei Ştirbei, născută Ghica (1851-1885).
Cei mai însemnaţi urmaşi ai acestei familii au fost Gheorghe Bibescu- domn al Ţării Româneşti (1842-1848) şi fratele lui, Barbu Ştirbei- domn al Ţării Româneşti (1849-1853; 1854-1856), bunicul Elisei Ştirbei, cunoscută de noi după ce s-a căsătorit cu Ion (Ionel) I.C. Brătianu, Elisa Brătianu.
Elisa a văzut lumina zilei în 2/14 mai la Buftea, în Palatul construit de tatăl ei, care se află în stare bună şi azi. A avut doi fraţi: Barbu A. Ştirbei (1872-1946), diplomat şi om politic, apropiat al Casei Regale în timpul Regelui Ferdinand I şi prieten intim al Reginei Maria, administrator al Domeniilor Coroanei (1913-1927), prim-ministru al României (4-20 iunie 1927) şi Gheorghe A. Ştirbei (1883-1917), dispărut în plină tinereţe şi cinci surori: Elena, Zoe, Maria, Adina şi Ioana.
Mama Elisei, născută şi crescută la Comăneşti în Moldova, era de un patriotism înflăcărat. „Ea ne oprea să facem deosebire între moldoveni şi munteni. Nici moldoveni, nici munteni- spunea dânsa- ci români. Înaltă, blondă, acel blond arzător al Ghiculeştilor- avea o ţinută impunătoare, trăsături fine şi un ten strălucitor. (…) Prestanţa, frumuseţea, farmecul, strălucirea care izvorau din făptura ei făceau dintr-însa- cel puţin ppentru noi- o imagine de basm”.
Elisa a învăţat în particular la Palatul Ştirbei din Buftea cu fratele ei, Barbu şi cu sora sa, Elena. Ea nu a făcut deci liceul. Cu toate acestea, cum vom vedea, a fost o femeie deosebit de cultă.
Acestă copilărie aşa de fericită s-a sfârşit cu cea mai grozavă nenorocire. Mama a murit în 1885, la numai 34 de ani, la naşterea celui de-al optulea copil, Ioana, şi timp îndelungat n-am cunoscut decât mâhnirea, boala şi disperarea”. Zece ani mai târziu, la 2 martie 1895, a murit şi tatăl Elisei, Alexandru Ştirbei, lăsând în urmă opt copii. Avea doar 57 de ani.
La 20 de ani, deci în 1890, Elisa s-a măritat, la îndemnul tatălui ei, cu Alexandru Marghiloman (1854-1925), nimeni altul decât viitorul şef al Partidului Conservator, doctor în drept şi în ştiinţe politice la Paris, de mai multe ori ministru şi prim-ministru (5 martie- 24 octombrie 1918), care era cu 16 ani mai mare ca ea.
La sfârşitul lui 1906 sau la începutul anului 1907, Elisa Brătianu s-a căsătorit cu Ion (Ionel) I.C. Brătianu. Mai exact, Ion I.C. Brătianu s-a căsătorit Elisa Ştirbei, potrivit Certificatului lor de căsătorie nr. 11, eliberat de Primăria comunei Bucoveni, Plasa Bucoveni, judeţul Ilfov, în 3 martie 1907. În ziua următoare, 4 martie, preotul paroh Ilie Teodorescu, de la Biserica Amzei a celebrat căsătoria lor religioasă în Palatul Ştirbei din Bucureşti. Naşi le-au fost fratele său, Constantin I.C. Brătianu şi (Maria) Balş.
Patriotismul şi spiritul ei civic le-a confirmat în 1913 în timpul campaniei din Bulgaria. E vorba de Al Doilea Război Balcanic, când cu sumele donate de familia Ştirbei şi alte familii, a organizat o ambulanţă în câteva barăci pentru îngrijirea bolnavilor de holeră, activitate continuatăîn salonul mare al Palatului Ştirbei şi în casa din Strada Amzei.
În ajunul Primului Război mondial Elisa organizase un atelier şi un magazin- „Albina”- pentru încurajarea cusăturilor populare româneşti. Cu mâna ei a desenat multe planşe cu diferite modele, pe care le-a publicat într-un album. A organizat şi o şcoală de cusături populare la Florica, în cadrul căreia se coseau ii, cojoace şi alte produse specifice portului naţional românesc. De asemenea a editat un album cu cele mai reuşite lucrări.
Paralel cu aceasta, anii interbelici îi dedică organizării Aşezământului şi Bibliotecii „Ion I.C. Brătianu.”
La un an după moartea lui Ionel Brătianu, văduva, fraţii, surorile, prietenii şi foştii săi colaboratori s-au strâns pentru a întemeia o instituţie culturală, care să-i poarte numele. Piatra de temelie a Bibliotecii Ion I.C. Brătianu s-a pus, potrivit Actului de Fondaţiune semnat de 13 persoane, dintre care îi menţionăm pe fraţii Constantin şi Vintilă I.C. Brătianu, Elisa Brătianu, Nicolae Iorga, I.G. Duca, George Fotino în 5 iunie 1929. Potrivit legilor ţării, acestei instituţii i s-au acordat personalitate juridică; şi câteva luni mai târziu, (…) Elisa Brătianu i-a dăruit averea sa proprie – terenul de aproape cinci mii de metri pătraţi cu două mari imobile din str. Biserica Amzei nr. 5-7, unde locuise cu soţul său- iar Vintilă şi Constantin I.C. Brătianu au dăruit cele aproape 6.000 de volume de la Florica, volume care prin testamentul lui Ion I.C. Brătianu, scris cu un an înaintea morţii sale, fuseseră lăsate fraţilor.
Prin această îndoită danie (…)s-a ridicat monumentul cel trainic care astăzi este „Biblioteca Ion I.C. Brătianu”, în prelungirea biroului în care atâţia ani Ion I.C. Brătianu a lucrat şi a vegheat pentru binele acestei ţări şi care trebuie, conform dorinţei stipulate în actul de donaţie al Doamnei, să rămână aşa cum a fost în ziua morţii soţului său. Noul lăcaş de cultură şi de permanţă evocare s-a realizat după planurile arhitectului Petre Antonescu (1873-1965) şi potrivit exigenţelor biblioteconomiei moderne”.
Câţiva ani mai târziu, Elisa s-a ocupat cu multă atenţie de realizarea statuii din granit a lui Ion I.C. Brătianu- ridicată în faţa Aşezământului Cultural şi dezvelită în 28 noiembrie 1938.
Paralel cu aceste preocupări, Elisa şi-a cumpărat în aceşti ani două proprietăţi. E vorba mai întâi de casa de la Cumpăna şi de o proprietate cumpărată de Elisa- o casă veche turcească la Balcic, unde se ducea la mare, primăvara şi toamna.
După alungarea ei din casă în 1948, s-a mutat în locuinţa surorii cumnatului ei, Magdalena V. Beldiman, născută Rosetti. Neavând niciun venit, a început să adune cârpe vechi din care făcea papuci de casă pe care-i vindea şi astfel îşi câştiga minimul de existenţă. Aceasta îndeletnicire a Elisei era puţin mai veche deoarece încă din timpul secetei şi foametei din Moldova din anii 1945-1946 a început să confecţioneze papuci pentru copiii aduşi la Bucureşti, de Guvernul României, din această parte a ţării pentru a-i ocroti.
S-a stins din viaţă în 13 mai 1957 la vârsta de 87 de ani, în urma unui şoc traumatic produs de a treia fractură a aceluiaşi genunchi.
A fost înmormântată două zile mai târziu în cavoul familiei Rosetti, aflat în cimitirul Bellu, din Bucureşti, unde-şi dorm somnul de veci mai mulţi descendenţi ai familiei Rosetti.

———————————————————————————————–

      În perioada 17-24 ianuarie, Asociaţia Naţională a Salvatorilor Montani din România, în colaborare cu Serviciul Public Judeţean Salvamont Argeş şi SDIS 73 Savoia-Franţa, organizează cursul “Comandament/management pentru intervenţia la avalanşă” în Munţii Făgăraş, Refugiul Salvamont “Cota 2000 Transfăgărăşan”, în judeţul Argeş.
Cursurile, practice şi teoretice, vor fi susţinute de către cpt. Fabian Desmartin, comandantul salvatorilor montani savoiarzi, lt. Jeanlou Eberhart, consilierul tehnic şi plt. adj. Jordy Mege, responsabilul cu pregătirea unităţilor canine de salvare şi intervenţie în avalanşe ale Serviciului de salvare montană din Savoia.
Cursul este structurat pe trei module:
1. Organizarea şi intervenţia la avalanşă, managementul resurselor şi al riscului intervenţiei, proceduri medicale pentru transportul victimelor către unităţile medicale specializate;
2. Evaluarea echipajelor canine de intervenţie la avalanşă în vederea admiterii în Stagiul National de Brevetare al Unităţilor Canine de Intervenţie la Avalanşă, din februarie 2016;
3. Tehnici de escalada in gheaţă, salvarea şi evacuarea alpiniştilor accidentaţi în cascade de gheaţă.
La această acţiune, din partea serviciilor publice salvamont din România, vor participa circa 60 de salvatori montani şi opt echipaje canine, această acţiune de specializare fiind una dintre acela mai ample organizate în ţara noastră cu specialişti din ţările cu mare tradiţie în salvarea montană din Europa.
Cursul, organizat ca rezultat al colaborării de peste 20 de ani dintre județul Argeș si departamentul Savoia din Franța, face parte din programul de schimburi de experienţă şi perfecţionare profesională internaţională a salvamontiştilor din Arges. Extinderea la nivel național a acestei colaborări se face prin Asociaţia Naţională a Salvatorilor Montani din România, care, ca si structurile de salvare montana din Franța, este membră a Comitetului Internaţional de Salvare Alpină (CISA-IKAR) şi a Federaţiei Internaţionale a Patrulelor de Schi (FIPS), principalele organisme ce reglementează această activitate la nivel mondial.

———————————————————————————————————–

12410548_606185876188736_8298614703947662480_n

NICOLAE C. GOLESCU – PERSONALITATE COMPLEXĂ A ISTORIEI ROMÂNEŞTI

dr. FILOFTEIA PALLY, director Complex Muzeal Goleşti

Istoria României îi evocă pe fraţii Goleşti – formulare care se referă la Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru, fiii lui Dinicu şi ai Zincăi Golescu – ca personalităţi strălucite, implicate în pregătirea şi desfăşurarea celor mai importante evenimente naţionale.
Nicolae C. Golescu (1810 – 1877), un tânăr cu fire romantică, atras de farmecul feminin şi cel vestimentar, se dovedeşte, totodată, un remarcabil profesionist în serviciul militar, îndatoririle sale fiind îndeplinite la: Craiova, Calafat, Călăraşi, Brăila, Piteşti. În 1834, îl însoţeşte pe domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica la Constantinopol, la revenirea în ţară, atât Nicolae, cât şi fratele sau, Ştefan, fiind decoraţi, motiv pentru care Zinca îi felicită, sfătuindu-i să fie devotaţi şi recunoscători „bunului nostru Domn”.
In anul 1839, a fost înaintat la gradul de colonel, la vârsta de 29 de ani, un portret din vremea aceea înfăţişându-l în uniformă de aghiotant domnesc „cu tunică albastră strânsă pe corp, răscroită după moda napoleoniană şi înzorzonată cu epoleţi şi fireturi aurii, cu talia-i cuprinsă în eşarfă cu canafuri lungi până în genunchi, cu pantaloni albi lipiţi de pulpe, cu botfori lucitori, cu coif împodobit cu penaj, cu chipul în trăsături subţiri ce-ţi amintesc de Zoe Golescu, cu frizura romantică asemenea lui Musset, cu o barbă mică roşcată şi obraz roşcovan – de unde şi porecla-i „Roşculiţa”.
În acelaşi an, 1839, a fost numit locţiitor de agă al poliţiei.
A fost membru al Societăţii Filarmonice, o societate asemănătoare cu masoneria.
În 1840, va fi acuzator în procesul participanţilor la complotul Filipescu, retrăgându-se din armată şi devenind opozant al domnitorului Al. D. Ghica.
Până în anul 1847, va fi ministru de Interne, perioadă în care va încerca să ajungă domnitor, într-o Ţară Românească aflată sub protectoratul Rusiei, şi va fi membru în diverse comitete.
S-a implicat în mişcarea liberalilor radicali şi a făcut parte din comitetul revoluţionar din 1848, fiind semnatar al Proclamaţiei de la Islaz, împreună cu Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu.
În guvernul provizoriu paşoptist, Nicolae Golescu a deţinut funcţia de ministru de Interne, din care va demisiona la 25 iulie 1848, la presiunile Imperiului Otoman, iar, din 28 iulie, a devenit membru al Locotenenţei Domneşti.
După înfrângerea revoluţiei, pleacă în exil: la Semlin, Paris, Constantinopol, Marsilia, unde luptă pentru obiectivul cel mai important al Românilor: Unirea Principatelor.
Emigranţii români stabilesc, în această perioadă, strânse legături cu liberalii apuseni, publică broşuri, ştiri prin ziare, se adresează parlamentelor apusene, fac memorii şi plângeri, organizează propaganda cu încrederea că unirea este o cauză dreaptă şi sacră, iar ,,…ţara lor frumoasă va fi în curând liberă. La sfârşitul lui decembrie 1851, Nicolae Golescu a sosit la Atena, unde a rămas o lungă perioadă de timp (până la sfârşitul anului 1852), vreme în care, dovedindu-se la fel de galant cu frumoasele doamne, are şi o misiune politică de îndeplinit, aceea de „agent al comitetului revoluţionar italian”. „Atena pare un centru propice unei acţiuni de conspiraţie şi de propagandă”, aici mişunau „cuiburile de conspiratori” şi de curând se înfiinţase „o societate secretă a tinerilor greci” cu care Albu Golescu dorea o strânsă legătură.
Tânăra generaţie greacă, hotărâtă să lupte, avea apropiate relaţii cu emigranţii poloni şi italieni, excluzând perspectiva monarhică sau europeană şi aspirând la eliberarea naţionalităţilor, la constituirea de state libere şi asocierea acestora în „Statele Confederate ale Orientului”.
În tot acest timp, Nicolae Golescu îşi propune să călătorească prin insulele greceşti şi la Ianina, unde „creştinătatea e mare”, pentru a colecta banii necesari „emisarilor care trebuie trimişi pretutindeni în propagandă”.
În iulie 1857, Nicolae Golescu a revenit în ţară, unde alegerile pentru Divanul ad-hoc îi antrenează în mişcare pe foştii pribegi. Eforturile se vor materializa cu izbânda visată. „Noul Divan al Ţarii Româneşti – al cărui secretar este ales Ştefan Golescu – întrunit în octombrie, îşi însuşise în întregime programul foştilor pribegi: Unirea, domnitorul străin, desăvârşita autonomie şi regimul constituţional. Urma ca Puterile Garante să-i dea cuvenita aprobare”.
Nicolae Golescu şi Dumitru Brătianu, în calitate de aleşi ai naţiunii şi misionari ai Divanului ad-hoc, pornesc spre Apus, poposind, în ianuarie 1858, la Berlin, unde au fost bine primiţi de regentul Prusiei, prinţul Wilhelm Friederich Ludwig care le-a făgăduit tot sprijinul. Ministrul Franţei la Berlin nu i-a primit în audienţă, în schimb.
Aflând că regele Belgiei are o strânsă relaţie cu regina Victoria a Marii Britanii, Nicolae Golescu ia hotărârea să meargă la Bruxelles, în februarie 1858, ajungând la Paris, unde Conferinţa Puterilor Garante se dovedeşte nefavorabilă idealurilor româneşti.
Dumitru Brătianu va pleca la Londra, în vreme ce Nicolae Golescu rămâne la Paris, reuşind ca, la 22 iunie 1858, să aibă o benefică întâlnire cu ambasadorul britanic la Paris, Lordul Cowley, care apreciază ca fiind întemeiate cererile românilor.
Conferinţa de la Paris se încheie, la 18 august 1858, respingând ideea de unire, dar fixând cadrul viitoarei organizări a Principatelor Române.
Lumea românească este acum preocupată de alegerile care vor duce la alcătuirea Adunării Legislative, a cărei misiune istorică va fi aceea de a da Principatelor Române pe viitorul Domn al Unirii. În acest context, Nicolae Golescu se afirmă cu dorinţa de a-şi depune candidatura la „hospodaratul ” Ţării Româneşti, iniţiativă abordată cu împotrivire de mama sa, Zinca, ce îi scrie, la 10 octombrie 1858, exprimându-şi încrederea că devotamentul lui faţă de ţară, atunci când este vorba de fericirea ei, e mai presus de orgolii politice personale.
Propaganda pentru Nicolae Golescu luase o mare amploare ajungând până la Iaşi, unde ziarul Patria chema oamenii să-l voteze domn pe Golescu.
Întrebat de generalul Vlădoianu, în noaptea de 23-24 ianuarie 1859, dacă Golescu este candidatul Ţării Româneşti, I.C. Brătianu a răspuns hotărât că domnul Moldovei va deveni şi domnul Ţării Româneşti. Şi Alexandru Ioan Cuza va deveni domnitorul Principatelor Unite.
După Unire, Nicolae Golescu va fi desemnat să conducă primul guvern din Muntenia (28 mai – 13 iulie 1860), Al. Ioan Cuza înaintându-l la gradul de general, trei ani mai târziu decăzându-l din armată. Optimismul Unirii va fi urmat de dezamăgitoare greutăţi, domnitorul nereuşind să formeze guverne tari, ceea ce va duce la profunde nemulţumiri în ţară. „De ce, oare, totdeauna sfetnicii răi găsesc intrare la şeful statului. Cum nu vedem că slăbiciunea noastră foloseşte Rusiei şi Austriei” – se întreba îngrijorat N. Golescu. Adâncirea conflictelor politice, nerezolvarea reformei agrare şi a problemei electorale îl determină pe Nicolae Golescu să se pună în fruntea monstruoasei coaliţii care, la 11 februarie 1866, îl va obliga pe Al. I. Cuza să abdice.
După acest moment, îl regăsim pe Nicolae Golescu ca reprezentant al Munteniei şi liberalilor, membru al locotenenţei domneşti care va administra ţara până la venirea lui Carol de Hohenzollern în scaunul de domnitor al Principatelor Unite.
Sosit la Turnu Severin, în ziua de 8/20 mai, la ora 4 seara, Carol, însoţit de I.C.Brătianu, se va deplasa spre Craiova într-un atelaj improvizat, călătorind toată noaptea şi, în zorii zilei de 9 mai, sosind la Craiova, unde a fost întâmpinat cu flori şi bucurie. După un scurt răgaz, s-au îndreptat spre Piteşti, unde au sosit seara, fiind întâmpinaţi de Ioan Ghica şi Nicolae Golescu.
După primirea oficială, domnitorul, într-o adevărată caleaşcă domnească trasă de 8 cai, s-a deplasat la Goleşti, unde pătrunse prin poarta boltită, pe aleea tivită de o parte şi de alta cu bujori roşii şi albi şi ajunse la scara bătrânului conac, în cerdacul căruia Zoe Golescu, acum mergând pe al 75-lea an al vieţii, dar ale cărei trăsături mai aminteau de frumuseţea-i de odinioară, l-a întâmpinat înconjurată de nepoţii şi de nepoatele ei. După cină, Domnitorul iscăli cel dintâi act din Domnia sa: graţierea mitropolitului Calinic Miclescu al Moldovei, care, în aprilie 1866, se aşezase în fruntea răzvrătiţilor separatişti. În conacul „republicanilor din Goleşti, odihni întemeietorul regalităţii româneşti cea dintâi noapte pe pământ românesc”.
Câteva zile mai târziu, la 14 mai s.v. 1866, Nicolae Golescu a fost numit, prin decret domnesc, Inspector general al Gărzii civice, funcţie pe care a deţinut-o până în anul 1868. Prin ordinul de zi din 18 mai s.v. 1866, Nicolae Golescu le cerea gardiştilor să se mobilizeze pentru organizarea unităţilor, garda venind din vechile tradiţii militare româneşti. Continuând opera de organizare a predecesorului său, G. Adrian, Nicolae Golescu a menţinut corpul de ofiţeri în care erau numeroşi liberali radicali, sub conducerea lui activând oameni de frunte ai vieţii politice şi culturale: dramaturgul Emanoil Milo, actorul Mihail Pascali, pictorii Carol Popp de Szathmary şi Theodor Aman, juriştii C-tin şi Vasile Boerescu, scriitorul Alexandru Odobescu.
Nicolae Golescu a susţinut cererile de înfiinţare a gărzilor în oraşele: Râmnicu Vâlcea, Călăraşi, Roşiorii de Vede, Odobeşti, Slatina, în 1867 având constituite gărzi în 15 oraşe româneşti.
„Insistenţele gardiştilor, în frunte cu Nicolae Golescu, de a participa ca elemente active la apărarea intereselor naţionale pe câmpul de luptă, au determinat autorizarea prin decret domnesc, la 15/27 iunie 1866, a constituirii unei legiuni mobile, pe bază de înscriere voluntară”. În calitatea sa de inspector general al gărzii, Nicolae Golescu a contribuit major la organizarea şi extinderea instituţiei, între anii 1866-1868 aceasta desfăşurând o intensă activitate patriotică.
Începând cu 1 mai 1868, Nicolae Golescu a fost prim-ministru al României, fiind, totodată, şi Ministru de Externe; după încheierea mandatului, la 16 noiembrie 1868, va fi ales Preşedintele Senatului, funcţie pe care o va îndeplini până la 9 iunie 1869.
Anul 1870 va reprezenta un alt moment de cumpănă, în luna august, Nicolae Golescu fiind arestat, alături de alţi manifestanţi antimonarhici, în urma mişcării republicane de la Ploieşti; la 17 octombrie 1870, după procesul de la Târgovişte, va fi eliberat.
La 24 mai 1875, devine membru fondator al Partidului Naţional Liberal, în ultimii ani ai vieţii fiind parlamentar şi vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor.
La 22 mai 1877, Regele Carol I îl decorează cu Steaua României în grad de Mare Cruce, fiind primul român care a primit această distincţie, ce a mai fost acordată şi altor personalităţi: Ion I.C.Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Ghica şi alţii.
La 10/22 decembrie 1877, Nicolae, micul ştrengar din anii tinereţii şi marele dregător din anii maturităţii, se va stinge din viaţă, la vârsta de 67 de ani. Locotenentul domnesc, din mâinile căruia Carol I a primit însemnele domniei, a văzut izbucnirea războiului pentru independenţa neamului său pe care l-a iubit, asemenea întregii familii, mai presus de orice.
Drama familiei sale, a Goleştilor, revoluţionari şi oameni politici, se apropie de sfârşit. S-au stins, pe rând, fraţii: Alexandru-Albu, Ştefan, Nicolae. Toţi îşi dorm somnul de veci în biserica de la Goleşti (cu excepţia lui Alexandru-Albu, al cărui mormânt se află în parcul domeniului Goleşti), judecata postumă acordându-le, aşa cum se întâmplă în istorie, aprecieri variabile, de la ridiculizare la elogiu. Timpul sedimentează, însă, valorile în sisteme obiective, în care spiritul progresist, dragostea de neam, sacrificarea propriilor interese în favoarea celor naţionale, tenacitatea şi nobleţea sufletească constituie criterii universale de apreciere şi păstrare în memoria colectivă.
Nicolae Golescu, familia Goleştilor, trăind şi dăruind cu deplin altruism, au devenit modele morale şi politice de excepţie, către care noi, cei care moştenim o Românie făurită cu dragoste şi sacrificiu, trebuie să privim cu adâncă recunoştinţă.

—————————————————————————————————————————-

940908_605378949602762_4746895147333118864_n

Biserica unde a fost înmormântat Liviu Rebreanu se află în Ştefăneşti

Biserica cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“, din Valea Mare-Podgoria, oraşul Ştefăneşti-Argeş este o ctitorie a jupânului Necula Ghimpescu şi a soţiei sale Ancuţa, din Piteşti, ce datează de la anul 1686, când pe tronul Ţării Româneşti se afla Şerban Cantacuzino (1678-1688). În decursul vremurilor, lăcaşul a suferit modificări, reparaţii şi consolidări (1854, 1931, 1940, 1977), pregătindu-se pentru păşirea în cel de-al treilea mileniu creştin la 5 septembrie 1993, când Înalt Preasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului a resfinţit biserica. Parohia are în jur la 350 de familii care, în mare parte, frecventează biserica.
# Icoana de la intrare a fost adusă de la Judecătoria Piteşti
În pridvorul bisericii există o icoană de dimensiuni impresionante, adusă aici în 1960 de la Judecătoria Piteşti. Povestea rostului ei ne-a fost tălmăcită de unul dintre preoţi: „Fusese expusă acolo, în faţa oamenilor, pentru ca ei să-şi dea seama de prezenţa lui Dumnezeu, chiar şi în faţa judecăţii omeneşti, pentru a se gândi în primul rând la Dreptul Judecător. Văzând icoana, unii dintre ei se împăcau şi nu mai ajungeau la judecata omenească“. În cimitirul acestei biserici a fost înmormântat scriitorul Liviu Rebreanu. Marele prozator a trăit aici ultimii 14 ani din viaţă, unde a scris romanele „Răscoala“, „Jar“, „Gorila“ şi „Amândoi“, unde a fost vizitat printre alţii de George Coşbuc, Ion Minulescu, Camil Ressu şi mulţi alţi oameni de vază ai acestui neam. La 59 de ani, la 1 septembrie 1944, a trecut la Domnul, fiind înhumat în cimitirul acestei biserici, care fusese restaurată şi datorită eforturilor lui, iar pe mormânt, soldaţii unei unităţi militare depuseseră o coroană pe care scria sugestiv doar atât: „Ion“. Titlul romanului care devenise simbolul unui întreg popor. După câteva luni, rămăşiţele pământeşti ale celui ce s-a numit Liviu Rebreanu au fost mutate de familie pentru somnul de veci la Bellu, alături de Eminescu şi Caragiale.

——————————————————————————————————————————-

Centrul national de informare si promovare turistică Stefănesti vă urează un an nou fericit alături de cei dragi! Noul an să fie presărat cu realizari remarcabile, împliniri, sănătate, fericire şi noroc! LA MULTI ANI!!

————————————————————————————————

Consiliul Judeţean Argeş şi Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii – Goleşti organizează, în perioada 7 – 18 decembrie 2015, ediţia a V-a a programului educaţional pentru grădiniţe şi şcoli, sub genericul “Te uită cum ninge, decembre!”

În cadrul acestuia, se vor desfăşura două ateliere de meşteşuguri tradiţionale: Masca populară şi Decoraţiuni pentru bradul de Crăciun, coordonate de restauratoarea Malvine Mocenco. De asemenea, între 15 și 18 decembrie, se va desfășura manifestarea tradițională de colinde “Deschide ușa creștine!”, eveniment aflat la a XI-a ediție.

Lumea magică a poveştilor româneşti va prinde, astfel, viaţă prin creaţiile micilor meşteri care vor realiza, cu pricepere şi talent, măşti inspirate din mitologia românească, precum şi ornamente pentru pomul de Crăciun. Atât măştile, cât şi ornamentele pentru pomul de Crăciun vor fi realizate în tehnicile tradiţionale(ţesut, cusut) şi confecţionate doar din materiale naturale.La această suită de evenimente, dedicate sărbătorilor de iarnă, vor participa 500 de copii din județul Argeș.

12311056_594236140717043_5562156167825023712_n

—————————————————————————————————————————————————————————————–

A FOST DESCHIS CENTRUL NATIONAL DE INFORMARE SI PROMOVARE TURISTICA STEFANESTI (CNIPT).

20151111_091001

Program: Luni-Miercuri: 08:00-16:00

Joi: 08:00-18:00

Vineri: 08:00-14:00

E-mail: zonastefanesti@yahoo.com