Muzeul Național Brătianu

Situat în cartierul Ștefăneștii Noi din oraşul Ştefăneşti (judeţul Argeş), conacul familiei Brătianu – numit, ca şi satul în care se afla, Florica, în amintirea primei fiice a lui Ion C. Brătianu – este unul dintre cele mai frumoase domenii boiereşti din România, păstrat foarte bine până în zilele noastre (cu excepţia obiectelor, mobilelor şi a cărţilor din interior, risipite în anii regimului comunist).
Este conacul în care s-a născut şi a trăit cea mai importantă familie de oameni politici români, o adevărată dinastie civilă care a dat ţării nu mai puţin de trei prim-miniştri, dintre care primi doi – Ion şi Ionel Brătianu – au avut un rol covârşitor în realizarea României moderne (de numele primului legându-se războiul Independenţei, cel de-al doilea realizând – tot în urma unui război – Unirea din 1918 şi reformele ce au stat la baza democraţiei interbelice).
În opinia poetului Ion Pillat, moșia și casa de la Florica se situau printre „priveliștile rare și de preț în geografia sentimentală a neamului românesc” , chiar dacă peisajul părea simplu și discret. Cu toate acestea, pentru nepotul Brătienilor „acest colț de țară, atât de legat de neamul Brătienilor, strânge parcă simbolic laolaltă trăsăturile tipice cele mai românești: dealul și via, livada și lunca” . Pe această moșie se afla o pivniță și o cramă datând din epoca lui Constantin Brâncoveanu, care avea o casă și o vie în apropiere, la Valea Mare, numită „foișorul de la vii” sau „conacul de la Valea Mare”. (Narcis Dorin Ion, Domeniul Florica, reședința familiei Brătianu, Editat de Muzeul Național Brătianu, 2020, pag. 5)

”Deși este un muzeu de nișă, deși vorbește doar despre o familie și doar despre o perioadă istorică bine circumscrisă, Muzeul Național Brătianu este un veritabil declanșator emoțional. Nu puțini sunt vizitatorii care lăcrimează când le povestim că uriașa bibliotecă a Brătienilor a fost arsă în fața conacului. Nu puțini sunt cei care simt revoltă când află că Dinu Brătianu, ultimul proprietar al Vilei Florica, a fost expropriat de comuniști și arestat fără judecată la vârsta de 84 de ani. (…)
Brătienii au fost mari adepți ai progresului așa cum a fost progresul înțeles la vremea lor. Să ne gândim și să dăm câteva exemple! Unirea principatelor române într-un moment în care domnitorii refuzau ideea de unire, fiindcă voiau să fie stăpâni absoluți (”despoți înăuntru și târâtori în afară”, cum spunea Ion C. Brătianu). Formarea națiunii atunci când imperiile s-au dovedit forme retrograde și deci nefuncționale de organizare a societății. Independența pe când funcționau diverse forme de vasalitate-suzeranitate mai mult sau mai puțin integrate mentalitar. Aducerea unui prinț german pentru a conecta România la economia europeană pe când boierii neaoși ar fi vrut să nu le deranjeze niciun străin interesele. O constituție modernă când mulți ar fi preferat ca nu chiar toate aspectele să fie reglementate printr-o lege fundamentală. Reforme care îi scandalizau puternic pe conservatori cum au fost reforma agrară și electorală, adică exproprierea (”Cum să renunțăm noi la moșiile noastre?”) și votul universal (”Cum să fie votul vizitiului de pe capră egal cu votul meu?”). Alipirea unor teritorii locuite tot de români pe când nu toți românii vibrau la aceleași valori.
Toate cele de mai sus au fost, într-o primă fază idei care i-au scandalizat pe adepții stagnării și, ulterior, s-au dovedit salturi înainte atât de necesare României. Iar Brătienii au fost inițiatori sau autori.
Pot fi păstrate, credem noi, din spiritul ”brătienesc”, curajul, inițiativa, puterea de a lupta împotriva celor care vor să țină lucrurile pe loc și, mai ales, convingerea că ”se poate” în ciuda oricăror dificultăți. Cât privește dificultățile, Sabina Cantacuzino, fiica cea mare a lui I. C. Brătianu ne povestește: ”Războiul (n.r. de Independență) era exclusiv opera tatei și toată răspunderea a dus-o el, căci împotrivă fuseseră la început și Vodă Carol și cei mai de aproape colaboratori ai lui (…) În toamna lui 1877 părul tatei a cărunțit cu totul.” (Mihai Alexandrescu, ”Povestea unui muzeu. De la amenajare la organizarea primului simpozion”, ”Cuvânt înainte” apărut în Anuarul Muzeului Național Brătianu, ”Familia Brătianu și rolul ei în istoria românilor, Nr. 1, 2021, pag. 6)

Lucrările cele mai ample de refacere, practic, a conacului de la Florica s-au efectuat între 1905-1912 și, mai ales, între 1924-1925, după planul iniţial al lui Ionel Brătianu, transformat și pus în practică de arhitectul Petre Antonescu (1873-1965) , promotor al stilului neoromânesc în primele decenii ale secolului al XX-lea. Ionel Brătianu, fiind adept al acestui stil, colaborase foarte bine cu arhitectul încă de pe vremea când era ministru al Lucrărilor Publice. Relația dintre inginerul Brătianu și arhitectul Antonescu devine și mai strânsă începând cu anul 1905, când cei doi vor colabora fructuos în timpul lucrărilor de reamenajare a conacului de la Florica. Tocmai de aceea, Ionel Brătianu îi va cere lui Petre Antonescu să-i facă planurile impunătoarei sale case din București, situată pe strada Biserica Amzei nr. 5-7. (Narcis Dorin Ion, Domeniul Florica, reședința familiei Brătianu, Editat de Muzeul Național Brătianu, 2020, pag. 20, 22)

”Anii trec. Figura lui Ion. I. C. Brătianu se desprinde tot mai luminoasă în perspectiva istoriei. Patimile se sting, opera rămâne. Întregirea neamului, reformele democratice – exproprierea și votul obștesc – consolidarea României Mari, îi asigură consacrarea definitivă a Istoriei și triumfătoarea recunoștință a posterității. (…)
Îl revăd în Consiliul de miniștri, sintetic și dibaci, inventiv și decis.
Îl revăd la tribuna Parlamentului, impunător și ironic, biruind prin puterea verbului, prin autoritate și prestigiu.
Îl revăd în conciliabule intime, interesant și sfătos, plin de experiență, de anecdote, de învățăminte și de farmec.
Îl revăd la masa sa de lucru, colecționând cărți vechi, descifrând documente pământene, clasând monede antice.
Îl revăd la Florica, clădind, dărâmând, iar clădind, trecând de la vie la cramă, din deal în zăvoi, din vie în ogradă, căutând în preocupările fermei și în inovațiunile gospodăriei agricole uitarea mizeriilor vieții publice și din contactul cu glia străbună tainica putere de a înfîptui chemarea, poruncitoarea chemare a vremurilor sale.
Și azi, în cripta de la Florica, alături de marele său părinte și de vrednicul său frate, țărâna României Mari să-i fie de-a pururea ușoară.” (I. G. Duca, ”Portrete și amintiri”, Ed. Cartea Românească, București, pag. 61, 64)

„Biblioteca de la Florica a fost, fără îndoială – prin colecţiile sale de cărţi rare, incunabule, reviste – una dintre cele mai importante din România, cu ea putând rivaliza doar biblioteca lui George Sturdza din castelul de la Miclăuşeni sau cea a Roznovanilor din castelul de la Stânca-Iaşi. Un cunoscător în domeniu, Constantin Argetoianu, şi el mare bibliofil, scria că reședința lui Ionel Brătianu „gemea de cărți: cei doi Brătieni, tatăl și fiul, adunaseră la Florica cea mai însemnată bibliotecă particulară din România”.
Structura bibliotecii de la Florica o putem afla graţie altui bibliofil, I.G. Duca, fidel colaborator a lui Ionel Brătianu, care i-a dedicat mentorului său politic şi cărţilor sale un studiu special. „Cercetătorii bibliotecii lui Ion I. C. Brătianu – scria Duca – vor găsi într-însa o mare diversitate de cărţi, dovadă a vastei sale culturi şi a interesantului său eclectism. Dar, fără îndoială că ceea ce predomină sunt cărţile de istorie şi îndeosebi cele ce se referă la trecutul neamului nostru. Colecţia aceasta, în unele privinţe mai bogată şi mai complectă chiar dacă colecţia Academiei Române, a fost începută de Ion Brătianu, în marea lui dragoste de a cunoaşte originea şi viaţa sbuciumată a ţărilor româneşti şi continuată apoi de fiul său Ionel, întâiu dintr-un sentiment de filială pietate şi pe urmă din interesul tot mai viu şi tot mai pasionat ce el însuşi purta istoriei noastre, manifestațiunilor politice, culturale și sociale ale acestui obidit popor” .
Începuturile bibliotecii de la Florica sunt legate de numele lui Ion C. Brătianu, cel care a construit și amenajat prima bibliotecă de la Florica, de la primul etaj al conacului. Era o cameră în suprafață de aproape 37 mp, lungă de 8,31 m și lată de 4,40, pe două niveluri, al cărei mobilier fusese păstrat întocmai de Ionel Brătianu. Această bibliotecă coresponda cu biroul lui Ion C. Brătianu, care avea ferestre și ușă înspre terasa acoperită. Iat-o cum arăta în 1945, în descrierea Corneliei Pillat: „Biblioteca veche nu avea ferestre și era ca o mare cutie dreptunghiulară, cuprinsă între odăile catului al doilea. La rafturile superioare se ajungea urcând o scăriță ce ducea la un balcon îngust mărginit de o balustradă ocolind încăperea de-a lungul pereților căptușiți cu rafturi. În mijlocul camerei se afla o masă lungă, înconjurată de scaune Biedermeier”. (Narcis Dorin Ion, Domeniul Florica, reședința familiei Brătianu, Editat de Muzeul Național Brătianu, 2020, pag. 26, 29)